Ion Creanga, acel "Homer al romanilor", constituie punctul culminant
al unei traditii statornicite in literatura romana, incepand cu Ion Neculce
si terminand cu Mihail Sadoveanu, fiind intaiul mare scriitor roman iesit
chiar din sanul poporului, scriind pentru popor, insa "ridicandu-se la nivelul
marii arte", dupa cum afirma George Calinescu in opera "Viata lui Creanga".
"Amintiri din copilarie" este capodopera scriitorului humulestean si
este o imagine luminoasa a vietii satului roman, a obiceiurilor si traditiilor
lui, in centrul ei standintamplarile lui Nica "de cand a facut ochi" si pana
cand este nevoit sa plece la seminarul din Socola, "dupa staruinta mamei".
Aceasta opera literara este povestea copilariei sau mai degraba
spectacolul varstei fericite. Copilaria ne apare aici ca un taram al bucuriei,
al unei vieti lipsite de griji si de necazuri.
Intoarcerea spre copilarie reprezinta intoarcerea la fericire. Ochii
adultului se umezesc, vorba i se imblanzeste si capata un tremur usor,
raspandind in jur o liniste de taina.
Fragmentul din manualul pentru clasa a VII-a face parte din capitolul
al doilea al "Amintirilor din copilarie" si, asemeni celorlalte trei capitole,
incepe tot cu evocarea satului natal, autorul amintindu-si cu nostalgie de
casa parinteasca din Humulesti, de "stalpul hornului" de care mama sa lega
"o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei", de
"prichiciul vetrei cel humuit" de care se tinea cand incepuse "a merge copacel",
de "cuptiorul" dupa care se ascundea cand se juca "de-a mijoarca cu fratii lui.
Amintindu-si de toate aceste minunatii din anii copilariei, sufletul autorului
este invaluit de sentimente de bucurie, simtind ca parca-i "salta si acum
inima de bucurie", dar in acelasi timp si de sentimente de tristete si
nostalgie, caci acesti ani au trecut in zbor si nu s-au mai intors niciodata.
Observam ca evocarea casei parintesti este facuta de autor cu ipostazele ei
fizice, sociale si morale.
Interiorul este schitat de cateva elemente specifice: "stalpul
hornului" si "sfara cu motocei", "prichiciul vetrei cel humuit", "cuptiorul"
si nelipsita varga, "nanasa" care domolea avantul "dracariilor" copilaresti.
Prea mult confort nu exista in aceasta casa micuta de la tara, dar tihna
sociala era asigurata de belsugul hranei. Confortul venea de la sine: "Si,
doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii si fratii, si surorile imi
erau sanatosi, si casa ne era indestulata, si copiii si copilele megesilor
erau de-a pururea in petrecere cu noi si toate imi mergeau dupa plac...
de parca era toata lumea a mea!
Familia,"parintii, si fratii, si surorile", personajele spatiului
intim, se deslusesc in aducerile - aminte, ca fiinte dragi care i-au insemat
cu bucurie copilaria.
Din trecut vine spre inima scriitorului, cu puterea celei mai dragi
amintiri, chipul mamei Smaranda "cea vestita prin nazdravaniile sale".
Lipseste conturul fizic al personajului, dar mama se reintrupeaza in
copilul ei, caci "sange din sangele ei si carne din carnea ei" i-a "imprumutat"
si " a vorbi de la dansa a invatat. Legatura primara cu parintii, cea de sange
este cea mai adanca, pentru ca "bratele ei m-au leganat, cand ii sugeam tata
cea dulce si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag.
Mama Smaranda ne apare acum ca o nazdravana, care stia sa alunge "nourii cei
negri de pe deasupra satului" si astfel sa abata grindina aducatoare de pagube,
sa inchege "apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de
mirare", sa aline durerile copiilor ei, batand "pamantul sau peretele sau
vreun lemn", sa potoleasca vorbele de rau ale dusmanului "mustrand" si
"buchisind" cu clestele taciunele ce "tiuia" in vatra, sa indrepte "cantatura"
odraslei ei, luand putina "tina din colbul adunat pe opasul incaltarii" sau
"funingena de la gura sobei" cu care le facea cu semn in frunte, zicand: "Cum
nu se dioache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se dioache copilasul".
Primul ei nascut, Ion care s-a bucurat de intaile iubiri si mangaieri
materne este in ochii tinerei femei un Fat - Frumuos cu "parul balan" si mama
este pe deplin incredintata ca si el poate face minuni, din moment ce-i spune:
"-Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-o indrepta
vremea".
Fiinta pamanteasca, mama isi dojenea copii si cu vorbe grele pana la
imprecatie, cand acestia uitau masura jocului: "manca-i-ar pamantul sa-i
manance", ori ii potolea cu "varga din coarda" de le "mergeau petecele".
Dar sentimentele ei ramaneau acelasi pentru cei carora le-a dat viata
si a doua zi mama uita de toate necazurile pe care i le facusera pruncii in
ajun si-i alinta, si-i ocrotea cu toata priceperea ei de mama.
Adultul Creanga intelege acum aceste vorbe grele scoase uneori, fara
voie, din gura mamei sale si un gand de recunostinta se-ndreapta spre cea
care nu mai era in lumea celor vii: "Si numai asa se putea linisti biata mama
de raul nostru, biata sa fie de pacate".
"Amintirile" decurg liber, in valuri succesive naturale, diferitele
secvente fiind marcate prin cate o intorsatura de fraza. Asa, spre exemplu,
fiind pe punctul de a cadea in lirism ce stie bine ca nu i se potriveste,
Ion Creanga nareaza, "Insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te
trage pe furis apa la adanc, si din veselia cea mare cazi deodata in uracioasa
intristare! Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este
vesela si nevinovata".
Si-ntr-adevar, ce poate fi mai frumos in viata decat copilaria, caci
ea este lipsita de grijile zilei de maine, iar "copilul incalecat pe batul sau"
se vede "calare pe un cal de cei mai strasnici" si racneste la el "de-ti ie
auzul" si cade la pamant si crede "ca l-a trantit calul, si pe bat isi
descarca mania in toata puterea cuvantului".
In continuarea fragmentului autorul noteaza citire din nazdravaniile
si jocurile copilariei din casa parinteasca, pentru a afirma ca varsta
copilariei "este vesela si nevinovata".
De aceasta data atentia autorului cade pe figura tatalui, om gospodar,
cu dragoste pentru familie. Marea lui bucurie era, cand se intorcea "noaptea
de la padurea din Dumesnicu, inghetat de frig si plin de promoroaca", sa-si
simta baietii sarindu-i in spate si sa-i ridice pana-n grinda, zicand: "Tata
mare!".
El dovedeste si o anumita intelegere a copilariei, intelegere care
ni-l face simpatic. Cand femeia obosita nu mai poate suporta mieunatul
pisicilor scoase "de prin ocnite si cotrute" si-i ameninta pe copii cu varga,
tatal zice impacinitor: "Ia lasa-i si tu, mai nevasto, lasa-i ca se bucura si
ei de sosirea mea...S-apoi nu stii ca este o vorba: daca-i copil, sa se joace,
daca-i cal sa traga si daca-i popa, sa citeasca.".
Cat de simplu este exprimata fericire parintilor cand stiu ca au cu
ce-si hrani odraslele.
Enumerarea belsugului gospodaresc: "slanina si faina in pod", "branza
in putina", "curechi in poloboc" reprezinta poate cea mai umana mandrie a
tatalui, de om gospodar si chibzuit.
Tatal ne apare si ca un om plin de haz, ca mai toti humulestenii.
Cand mama i se plangea ca baietii ii ridica "casa in slavi", cand
incepe "a toca la biserica" din sat, tata ii rostuia pe un ton glumet: "Poi,
da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea; incaltea ti-au
facut baietii biserica pe loc, dupa cheful tau".
El poate fi si autoritar, reusind sa le stapaneasca "hargoana" doar
cu cateva vorbe, ca acestea: "-Ei, taci! taci! ajunge-ti de-amu, herghelie".
Spre deosebire de mama care-i mustruluia si-i "jnapaia" toata ziua si
tot nu-i putea stapani, tatal reusea sa se impuna si sa-i linisteasca fara a
recurge la "nanasa din cui".
Dar a doua zi, ramanand acasa numai cu mama, nazdravaniile lui Nica
si ale fratilor lui erau reluate, si cate le treceau prin cap pe toate le
faceau "cu varf si indesat".
Cand incepura "a taca la biserica", Zahei, frate cu Nica, "fugea si el
afara si incepea a toca in stative", de "paraiau" peretii casei si 'duduiau"
ferestrele, iar "stropsitul" de Ion, cu talanca de la oi, cu clestele si cu
vatraiul, facea "un taraboi, de-ti ie auzul", apoi isi puneau "cate o toala
in spate si cate-un coif de hartie in cap" si cantau cat ii tinea gura
"aliluia si Doamne miluieste, popa prinde pesti", de te scoteau din casa.
Desi este vorba de evocarea unor clipe ce s-au dus pentru totdeauna,
duiosia si nostalgia sunt, de multe ori, trecute in umbra de umorul sanatos al
scriitorului, existand o impletire unica a nostalgiei cu umorul! Chinul
bietelor mate "smotrite" pana le mergea colbul sau riposta tatalui: "Poi, da,
mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea; incaltea ti-au facut
baietii biserica aici pe loc, dupa cheful tau", mulg hohote de ras.
